Ortodoxie si evanghelism. Trei perspective

Mişcarea religioasă ce urmăreşte scopul de a unifica toate bisericile creştine, altfel spus ecumenismul, a fost criticată deseori de liderii bisericilor evanghelice din România. Principalul argument este acela că, pentru a aduce împreună toate Bisericile, va fi nevoie de renunţarea la anumite concepte fundamentale ale crezului evanghelic (poate impropriu spus crez), adică de compromis. Pe de altă parte, se observă o mare deschidere a mai multor evanghelici români, în speţă baptişti, pentru studierea şi înţelegerea teologiei şi practicii celorlalte Biserici. Dintre cei care au scris teze de doctorat în această direcţie pot fi amintiţi: Paul Negruţ, Silviu Eugen Rogobete, Emil Bartoş, Dănuţ Mănăstireanu, Simona Sabou, Corneliu Boingeanu, Eugen Matei, Daniel Mariş, Alexandru Nadaban, Otniel Bunaciu. Cele mai multe teme se află în sfera ortodoxiei.

În acest context îşi face apariţia cartea Ortodoxie si evanghelism. Trei perspective, publicată de Editura Adoramus, Iaşi. Cartea propune trei răspunsuri la întrebarea: Sunt compatibile ortodoxia si evanghelismul?

Iată aici un fragment din introducerea cărţii:

PARADIGME TEOLOGICE ÎN COMPARAŢIE

După cum vom descoperi, ambele tradiţii dau o importanţă majoră autorităţii Scripturii. Ceea ce le diferenţiază sunt cel mai adesea chestiuni legate de interpretarea şi rolul Tradiţiei. Este indicat să ţinem minte care sunt punctele de referinţă specifice fiecărui autor, deoarece fiecare scrie din propria experienţă şi înţelegere.

Neînţelegerile dintre evanghelici şi ortodocşi sunt centrate, în esenţă, pe problema paradigmelor teologice. Datorită faptului că atât Scriptura, cât şi părinţii bisericii au folosit aceeaşi limbă, mare parte din limbajul nostru este similar. Dar felul în care sunt înţelese cuvintele face deseori dovada unui cadrul teologic diferit de la care se porneşte. Ceea ce urmează este o examinare a paradigmei ortodoxe răsăritene. Paradigma evanghelică, lăsând la o parte anumite credinţe de bază menţionate în secţiunea precedentă, este mai greu de definit, deoarece se referă atât la reformaţi, cât şi la urmaşii lui Wesley. Pentru a evita prezentarea unei paradigme minimaliste, voi trimite cititorii la eseurile care urmează, unde vor găsi prezentarea poziţiei evanghelice.

O modalitate de a ne uita la diferenţele teologice de paradigmă este să observăm că creştinătatea apuseană a fost definită istoric, în cea mai mare parte, de concepte legale. Dacă introducerea acestei terminologii i se atribuie lui Tertulian, cel care a modelat cadrul teologic apusean este Augustin. Chiar şi cei care reacţionează împotriva teologiei augustine, o fac în categorii de gândire care, în terminologie, sunt juridice. Doctrina lui Augustin cu privire la justificare este considerată de teologii ortodocşi răsăriteni prea individualistă. Astfel, din punctul de vedere ortodox, se pierde sensul plenar al mântuirii. După cum remarcă autorii acestei cărţi, sensul plenar al salvării nu exclude neapărat păcatul personal şi responsabilitatea proprie. De fapt, se va argumenta că păcatul personal este luat în serios de către Biserica Ortodoxă. Dar să nu pierdem din vedere cel mai important lucru, şi anume că Biserica Ortodoxă nu este modelată de antropologia augustiniană.

Putem merge mai departe şi să discutăm despre diferenţele din soteriologie (discutate în eseuri) şi metodologie. Dintr-o perspectivă ortodoxă, filosoful rus L. A. Zander subliniază aceste diferenţe în cheie negativă:

  • Răsăritul nu a fost influenţat de Augustin; antropologia sa este diferită de cea vestică;
  • Răsăritul nu a fost influenţat de Anselm; soteriologia sa este diferită de cea vestică;
  • Răsăritul nu a fost influenţat de d’Aquino; metodologia sa este diferită de cea vestică.

După cum va observa oricine are o pregătire în teologie, acestea sunt diferenţe uriaşe, care spun ceva şi despre congruenţa, în anumite aspecte, dintre Biserica Ortodoxă şi unele tradiţii protestante. De exemplu, s-au organizat conferinţe pentru a examina concordanţa dintre Biserica Ortodoxă şi tradiţia wesleyană. Chiar dacă aceştia din urmă pornesc dintr-o perspectivă vestică, concluziile lor sunt mult mai în acord cu perspectiva ortodoxă asupra naturii umane.

Paradigma teologică a ortodoxiei răsăritene este descrisă de ortodocşi ca având „o gândire patristică” ce consideră „părinţii bisericii ca fiind martori vii ai contemporaneităţii”. Acest lucru lasă deschisă întrebarea dacă tradiţia patristică, şi prin urmare Tradiţia, continuă să crească. Într-adevăr, este periculos să privim părinţii bisericii ca reprezentând un ciclu închis de scrieri aparţinând în întregime trecutului, căci nu e posibil oare ca propria noastră epocă să dea naştere unui nou Vasile sau Atanasius? A spune că nu se mai pot naşte noi părinţi ai bisericii înseamnă a sugera că Duhul Sfânt a părăsit biserica.

A susţine că Biserica Ortodoxă este predominant o biserică a Duhului Sfânt este o inducere în eroare dacă darurile carismatice sunt înţelese în termenii penticostali sau ai mişcării carismatice moderne. Chiar dacă este adevărat faptul că au existat preoţi şi biserici carismatice în sânul comunităţii ortodoxe, ceea ce se numeşte în mod curent „mişcarea carismatică” nu şi-a lăsat amprenta asupra bisericilor ortodoxe, nici nu a avut organizarea şi rezultatele mişcării carismatice din cadrul Bisericii Romano-Catolice.

În teologia Bisericii Ortodoxe există însă, în mod evident, o înţelegere clară a Duhului Sfânt. Aceasta contribuie atât la spiritualitatea bisericii, cât şi la deschiderea ei pentru o schimbare în conformitate cu Scriptura şi Tradiţia. Doctrina ortodoxă susţine că Duhul Sfânt se află în mijlocul întregului popor al lui Dumnezeu. Acest lucru duce sau ar trebui să ducă la o interpretare dinamică a Tradiţiei. În acelaşi timp, tot la nivel teoretic, ar trebui să dea putere congregaţiei, aşa cum se vede în procesul ordinării unui episcop.

În Biserica Ortodoxă episcopul este reprezentantul cu autoritate al lui Isus Cristos în conducerea congregaţiei. Congregaţia, prin care vorbeşte Duhul Sfânt, trebuie să susţină vrednicia candidatului spunând cu voce tare: „Este vrednic, este vrednic”. Cu toate că acest obicei poate deveni fie formal în aplicarea sa, fie se poate abuza de el, referinţa teologică din spatele acestei cerinţe reprezintă convingerea că Duhul Sfânt sălăşluieşte în mijlocul bisericii, nu doar a celor aflaţi în funcţii.

O altă caracteristică a teologiei ortodoxe, cu greutate în ce priveşte felul în care se face teologie, este metoda pe care o foloseşte. Denumită „teologia mistică”, această metodă a fost folosită prima dată de Clement din Alexandria la sfârşitul celui de-al doilea secol şi începutul celui de-al treilea, urmând să fie rafinată de Origen şi preluată apoi de părinţii capadocieni în secolul al patrulea. Este caracterizată de o abordare apofatică, care îl descrie pe Dumnezeu mai degrabă în termeni negativi. Ortodocşii cred că această teologie la negativ este mai corectă deoarece mintea umană nu-l poate înţelege pe Dumnezeu. Este mai autentic să vorbim despre ceea ce ştim că nu este Dumnezeu – reflectând abordarea apofatică – decât să facem presupuneri cu privire la lucruri pe care nu le înţelegem despre Dumnezeu. Dacă ortodocşii pun accent pe abordarea apofatică a teologiei, în reprezentarea picturală a sfinţilor, a lui Isus, a Mariei, precum şi a istorisirilor biblice ei pun accent pe ceea ce poate fi spus.

Icoanele reprezintă trăsătura cea mai vizibilă a oricărei biserici ortodoxe, iar devoţiunea acordată icoanelor de către credincioşii ortodocşi este probabil supărătoare pentru evanghelici. Este important să înţelegem distincţia teologică între venerarea (prokynesis) icoanelor şi închinare (latreia), care este rezervată doar lui Dumnezeu. Chiar şi în acest caz, adevăratul obiect al venerării este persoana reprezentată de icoană, nu imaginea în sine. În ciuda adevăratului scop al icoanelor, deseori aspectele exterioare, ne-esenţiale, ale Bisericii Ortodoxe răsăritene sunt mai proeminente în mintea credinciosului ortodox, ca şi a observatorilor dinafară.

În cazul bisericilor evanghelice aceste aspecte exterioare sunt mai greu de definit. Locul lor de întâlnire poate varia de la simple case de întâlnire până la clădiri elaborate. Închinarea poate varia şi ea de la absenţa instrumentelor muzicale şi accentul pus pe predicare până la liturghii elaborate. Datorită varietăţii stilurilor de închinare din cadrul bisericilor evanghelice, nu este uşor de subliniat un set de aspecte comune, decât dacă este vorba de prioritatea pe care o deţine predicarea Cuvântului lui Dumnezeu aşa cum este el prezentat în Biblie.

Unii observatori ar putea considera clasicele interdicţii pentru alcool şi anumite activităţi sociale drept caracteristici definitorii. Chiar dacă unele biserici au aceste interdicţii, nu toate le practică. Bisericile fundamentaliste sunt mai predispuse la aceste interdicţii decât celelalte. Dar, cum am spus şi mai sus, legătura teologică apropiată dintre evanghelism şi fundamentalism, ca şi istoria lor comună, reprezintă o cauză pentru confuzia creată în rândul observatorilor ce privesc din exterior.

Problema cu formele exterioare este că sunt socotite adesea drept cele mai importante aspecte legate de evanghelici. Aspectele exterioare au semnificaţie atât în ortodoxia, cât şi la evanghelici, dar aceasta derivă din principiile teologice aflate în centrul fiecărui sistem. Cartea de faţă reprezintă o încercare de a trece dincolo de aceste practici externe înspre inima ortodoxiei şi a evanghelismului. James J. Stamoolis

Cartea este distribuită de Editura Cartea Cărţii şi poate fi comandată de la adresa http://www.ecasacartii.ro/index.php?getCmd=carte&getPid=253.

Lectura cu folos!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s